Centenarul Marii Uniri

Marea Unire de la 1918

106

Formarea națiunii românești  a fost expresia dezvoltării istorice organice a națiunii. În egală măsură, realizarea concretă a actului fundamental al istoriei românești a fost rezultanta unei concepții politice sistematic elaborate, în care fuzionează o serie de componente ale doctrinei naționale din secolul al IX-lea și marile teme ale democrației universale, dar și valorile politice ce au triumfat la sfârșitul primului război mondial.

Discursul politic al unirii nu este inovația anului 1918, ci fireasca încununare a unei tradiții de gândire politică românească. Prin marea concentrare de energie spirituală și politică, momentul respectiv a reprezentat și o strălucită sinteză de gândire, ce a sistematizat doctrinar tradiția secolului al XIX-lea și inovațiile de la sfârșitul războiului. Sinteza realizată între liberalism și naționalism a conferit ideii moderne de națiune la români o fundamentare democratică, iar mișcării naționale românești caracterul mișcărilor de drept.

Ideea de națiune la Români în secolul al XIX –lea s-a definit în opoziție cu dreptul istoric și din 1867, în opoziție cu ideea imperială. Principiul de naționalitate, ce s-a născut în secolul al XIX –lea din ideea națională, a încorporat și la români, cu deosebire în Transilvania, o concepție rațională despre națiune, fundamentată politic, juridic și moral.

Această concepție a definit rolul esențial al conștiinței în afirmarea solidarității naționale, al voinței colective de a constitui o comunitate națională în teritoriul său, într-un stat capabil să o personifice. Pe aceste temeiuri s-a elaborat o teorie politică originală, ce pornea  de la tradiția istorică românească, întemeiată pe raportul ce exista între ideea de națiune și cea de stat.

Dreptul la autodeterminare a fost invocat pentru prima dată de către români în proclamația voluntarilor ardeleni de la Darnița, foști prizonieri de război aflați pe teritoriul Rusiei, în anul1917, în care se preciza voința de secesiune de imperiul austro-ungar și de realizare a statului național pe bazele democrației universale. Proclamația enunța acest drept ca unică soluție pentru rezolvarea chestiunii de naționalitate în Austro-Ungaria, postulând dezmembrarea acestei monarhii în numele democrației. 

Aplicarea dreptului la autodeterminare al românilor s-a realizat în mod diferențiat de la o provincie la alta, în funcție de împrejurările interne și internaționale, în etape realist  gândite și realizate, care au urmat însă, în același sens. Anul 1918 a fost anul în care, prin acte de voinţă, consacrate de foruri reprezentative naţionale, s-a înfăptuit Marea Unire. Provinciile de drept istoric românesc s-au unit cu patria mamă. “Întreaga suflare românească” a vibrat atunci de convingerea, redată, între alţii, de istoricul D. Onciul, că “dreptatea noastră a învins, steaua noastră s-a înălţat! Mai mândră şi mai nepreţuită ca oricând, România, încununată de gloria biruinţei, se înalţă astăzi între popoare, începând o nouă viaţă naţională, o eră nouă a istoriei sale: viaţa şi istoria României unite, liberă şi singură stăpânitoare a pământului său strămoşesc”. Într-o atmosferă de un entuziasm cum foarte arareori şi-a putut face loc în viaţa poporului român, atât de încercat de soartă, au răsunat, “în cele patru zări”, “cuvinte” care de care mai înălţătoare, la diapazonul dat de N. Iorga, V. Părvan, I.I.C. Brătianu, Take Ionescu, Iuliu Maniu, I. Nistor, I. Inculeţ, Al. Averescu, V. Goldiş, Liviu Rebreanu, Octavian Goga şi de alţi “oameni de carte şi oratori de tribună”, toate şi toţi regăsindu-se în sonurile deplin armonizate ale marii simfonii naţionale. “Entuziasmul şi bucuria populaţiei – nota, dând frâu liber metaforei, Lucian Blaga – s-au manifestat printr-o horă uriaşă, care-şi spărgea cercul încolăcindu-se în spirală, după modelul nebuloaselor cereşti, ce încearcă o nouă închegare şi un nou echilibru”. Erau cuvinte ce au răsunat sub impresia ultimului şi celui mai mare act al Unirii, consacrat de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, acolo unde, la 1600, Mihai Viteazul făcuse pasul cel mai important în prima unire a tuturor românilor. În realizarea Unirii dela 1918 au concurat energiile întregii naţiuni, depăşindu-se împrejurări ostile, beneficiindu-se de cele favorabile. România a intrat în război în scopul declarat al realizării Unirii. Unirea Transilvaniei, a Bucovinei şi a Banatului fusese prefigurată de convenţia cu Antanta din august 1916, o primă recunoaştere internaţională a împlinirii marelui deziderat al românilor. Armata română, politica guvernamentală şi de stat, presiunile publicului patriot au fost factori decisivi în realizarea Unirii. Românii din provinciile ce s-au unit au fost la înălţimea momentului istoric. Acţiunea lor a fost în spiritul cel mai înalt al timpului, relevat de principiile wilsoniene. Românii basarabeni au transpus în practică naţională principiul autodeterminării popoarelor, subînţeles de bolşevicii revoluţiei proletare internaţionaliste. În fiecare provincie s-au remarcat formaţiuni politice care au condus şi organizat acţiunea unionistă. De la un congres al ostaşilor, în Basarabia s-a ajuns la forul reprezentativ, determinat prin alegeri, Sfatul Ţării. Acest for a pronunţat Unirea Basarabiei cu România, la 27 martie/9 aprilie 1918. Aceasta după ce, în decembrie 1917, în teritoriul dintre Prut şi Nistru fusese proclamată Republica Democratică Moldovenească, entitate statală care la 4 februarie 1918 şi-a proclamat independenţa. Solicitarea intervenţiei armatei române a avut în vedere menţinerea ordinii legale în Basarabia. Intervenţia armatei Regatului a avut în obiectiv şi asigurarea legăturilor între autorităţile de la Iaşi şi “serviciile româneşti” refugiate în sudul Rusiei, în timpul când Puterile Centrale, înainte de semnarea păcii de la Bucureşti, ţineau să facă legea în România. Reacţia Rusiei bolşevice la intervenţia armatei române în Basarabia s-a evidenţiat prin arestarea reprezentantului diplomatic român la Petrograd, C. Diamandi, şi prin confiscarea tezaurului României. În ciuda unor atare elemente de presiune externă, atât autorităţile Regatului cât şi organele puterii statului independent Moldova, anume, Sfatul Țării şi Consiliul Directorilor, în frunte cu Ion Inculeţ, au acţionat, în conformitate cu responsabilităţile lor specifice, pentru triumful unionist din 27 martie/9 aprilie 1918. În Bucovina, s-a constituit Consiliul Naţional Român, în octombrie 1918, pentru a organiza pronunţarea românilor faţă de manifestul împăratului Austro-Ungariei, Carol I, vizând reorganizarea pe baze federaliste a Imperiului. În ziua de 14/27 octombrie o adunare naţională, convocată la iniţiativa lui Sextil Puşcariu, s-a proclamat constituantă şi s-a pronunţat pentru unirea Bucovinei cu celelalte provincii româneşti din imperiu, într-un stat românesc. S-a format Consiliul Naţional al Bucovinei, atribuţiile executive revenind unui Birou, prezidat de Iancu Flondor. Pretenţiile ucrainenilor asupra Ţării de Fagi au determinat liderii bucovineni să solicite intervenţia armatei române. După ce, pe 12/25 noiembrie Consiliul Naţional adoptase Legea fundamentală provizorie, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a votat în unanimitate unirea ei necondiţionată cu România. Evenimentele unirii intraseră în linie dreaptă şi în Transilvania. Organizatorul politic al acţiunii unioniste a devenit, la finele lunii octombrie 1918, Consiliul Naţional Român Central, alcătuit din reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social Democrat. Anterior, pe 29 septembrie/12 octombrie, din iniţiativa Comitetului Executiv al P.N.R. fusese adoptată declaraţia de la Oradea asupra dreptului de autodeterminare (i.e. de independenţă) al naţiunii române. Eşuarea tratativelor de la Arad cu reprezentanţii guvernului Ungariei, ce admiteau doar autonomia Transilvaniei a determinat liderii români să acţioneze şi mai decis pe calea unirii cu România. La 18 noiembrie/1 decembrie a avut loc Marea Adunare Naţională la Alba Iulia, cu participarea a 1228 de delegaţi ai “naţiunii române din Ungaria şi Transilvania”. A fost votată în unanimitate unirea cu România, în aclamaţiile adunării populare de peste 100.000 de persoane. S-a constituit Marele Sfat Naţional (forul legislativ) şi Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu, ca organe ale puterii reprezentative a Transilvaniei până la definitivarea unirii politico-administrative cu România. În aceeaşi zi de 18 noiembrie/1 decembrie, în Bucureştiul eliberat intrau regele Ferdinand şi exponenţii principalelor oficii ale statului român. Prin decretele regale au fost consacrate actele Unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Ţara. România Mare devenea o realitate, cu valoarea de autoritar bilanţ al epocii moderne a istoriei noastre.

La mulți ani, România!

Publică GRATIS știrea ta!