Ziua de 24 ianuarie a rămas în istoria românilor ca data la care s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române, în anul 1859, la foarte scurt timp după numirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și Țării Românești
Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia), reprezintă unificarea vechilor principate, Moldova și Țara Românească, într-un Principat unit.
La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta principatelor Moldovei și Țării Românești era în mâinile Rusiei și ale Imperiului Otoman, care se opuneau unirii lor. Situația s-a schimbat în urma războiului Crimeii, de la 1853 și 1856, când Rusia a fost învinsă de Marile Puteri formate din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman.
La Congresul de Pace de la Paris din anul 1856, care încheia Războiul Crimeii, Marile Puteri au decis constituirea unor Adunări ad-hoc, care să consulte populația privind unirea. În Valahia, Adunarea ad-hoc a fost majoritar pro-unire, dar în Moldova situația s-a complicat datorită amestecului otomanilor care erau interesați să blocheze unirea. Reprezentantul Porții în Moldova a falsificat listele electorale ale Adunării pentru a obține un vot negativ. Din fericire intrigile sale au fost dezvăluite Marilor Puteri din acea vreme, iar în urma presiunilor otomanii au fost nevoiți să accepte decizia pro-unire și a Adunării din Moldova.
Luând act de decizia majorității populației din cele două țări Române, Marile Puteri au organizat Conferința de la Paris din anul 1858, ocazie cu care au decis: Unirea parțială a principatelor într-un stat care să se cheme Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei; Noul stat rămânea vasal otomanilor dar sub garanția colectivă a Marilor Puteri; Doi domnitori, două capitale; Singurele puncte comune urmau să fie Comisie Centrală (Parlament) la Focșani, Înalta Curte de Casație și Justiție și armata, limitată numeric.
Cu toate că documentul prevedea necesitatea alegerii unor domnitori diferiți, nicăieri nu se specifica imposibilitatea alegerii aceluiași domnitor. Această scăpare a fost adesea pusă pe seama bunăvoinței împăratului francez Napoleon al III-lea, care căuta să-și sporească influența în răsăritul Europei prin sprijinirea unirii celor două Țări Române.
La 17 ianuarie 1859, în Moldova, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor, iar peste o săptămână, pe 24 ianuarie tot el a fost ales domn La București în Valahia. Marile Puteri au fost în fața faptului împlinit și au acceptat realitatea cu excepția Imperiului Otoman, care a necesitat negocieri mai îndelungate până a fost de acord cu domnia unită în timpul lui A.I. Cuza.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României si al primului guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, cea a învățământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.
Primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român a fost făcut la 24 ianuarie 1859, dar Marea Unire a avut loc în 1918 în Alba Iulia.
