Mărgele de aer

Devin o simplă algă care se mișcă lin după curenți.

39
mărgele-de-aer
sursa pozei pinterest

Stau împreună cu câinele meu loial Max și privesc marele cerc albastru. Este doar o insuliță albastră într-o mare verde. O picătură căzută din cer în mijlocul pădurii dese.  Un soldat al cerului, exilat, din casa lui, norii.

Chiar dacă este doar unul singur în abisul verde, nu este pustiu. O multitudine de viețuitoare îl vizitează zilnic pentru a nu se simți abandonat. Unele și-au construit o casă pentru a rămâne definitiv cu acesta.

Soldatul pentru a nu se mai putea întoarce la casa lui, a fost legat cu un lemn dur care îl străbătea dintr-o parte în alta. Într-o zi, foarte nervos, acesta l-a rupt, acum se mai poate observa o parte din lanțul de lemn. Noi îl numim pod. Soldatul cerului nu a mai vrut să se întoarcă acasă deoarece s-a îndrăgostit de o lebădă. Iubirea lor fiind atât de puternică au făcut și copii. Aceștia sunt protejați de tatăl lor, jucându-se zilnic cu acesta. Pentru a se revanșa, copiii, îl curăță de spiritele rele, peștii. Micile înotătoare îi provoacă dureri. Timpul a trecut, iar soldatului i-a crescut barbă și mustață. Acestea îl înconjoară formând un scut. O barcă stă pe mal, cu aceasta, oamenii veneau cu săbii și se luptau cu spiritele rele. Bătrânul soldat nu i-a mai văzut de mult. Unii mai vin cu casa plutitoare doar ca să îi vadă copiii.

Realizăm siteuri, facem promovări on-line.

Max se urcă în barcă, iar eu îi urmez exemplul. Acum ne aflam în casa plutitoare și admirăm lacul. O lebădă se îndreaptă spre Max. Aceasta își desface aripile și zboară spre barcă, la final, așezându-se pe marginea acesteia. Cei doi se salută, iar eu îi privesc fericită. Surorile ei o urmează. Pe rând se alătură surioarei ei pe marginea casei plutitoare. Barca începe să se clatine, apoi apa rece îmi străpunge pielea.

Un timp simt că plutesc și privesc liniștită cum lumina devine din ce în ce mai slabă. Apoi îmi aduc aminte că nu știu să înot. Panicată mă uit în jur. Caut cu disperare un obiect de care să mă pot ține. Mărgele de aer se ridică l-a suprafață. Una câte una îmi părăsesc plămânii. Agitată încerc să înot spre lumină, dar în schimb sunt înconjurată de mărgele de aer. Lumina dispare, iar umbra cuprinde întreaga apă. De ce nu am vrut să învăț să înot? Conștientă de ce s-ar întâmpla dacă nu reușesc să ies la suprafață, îmi vine să plâng, dar mă îmbărbătez. Plămânii încep să ardă, iar capul îmi țiuie. Aerul din plămâni dispare, iar din cauza presiunii expir. Mărgelele de aer îi părăsesc repede, aceștia rămânând pusti. Cu o ultimă putere le privesc cum se ridică, apoi dispar. Ochii se închid treptat. Plămânii nu mai ard, capul nu mai țiuie, o liniște înspăimântătoare cuprinde atmosfera. Aceasta este întreruptă de ecoul surd al inimii.

Devin o simplă algă care se mișcă lin după curenți. Mâinile, picioarele sunt de jeleu, dar cu toate astea își păstrează greutatea inițială astfel căderea fiind menținută. Soldatul se trezește și o durere profundă îl cuprinde. De data aceasta nu sunt de vină spiritele rele. Durerea aceasta nu este fizică ci sufletească. Simte că a pierdut ceva. Încă nu știe ce anume, dar ceva lipsește. Inima acestuia este incompletă. Furios și trist începe să se agite, o dată cu el toate viețuitoarele.

Încep să tușesc, iar apa care mi-a cuprins plămânii este data afară, fiind înlocuită de aerul proaspăt. Sunt pe malul lacului tremurând din cauza hainelor ude. Mă uit în dreapta, în stânga și nu îmi vine să cred că mă aflu aici. Dar ceva lipsește sau mai bine spus cineva. Unde e Max? Mă ridic în picioare și încep să îl strig.

Plimbându-mă pe mal îl zăresc lângă barca de pe care am căzut. Alerg spre el și îl i-au în brațe. Sunt așa fericită, amândoi suntem bine!

Publică GRATIS știrea ta!